Cererea perșilor nu este întâmplătoare. Geții erau maeștri iscusiți în arta arcului și a călăritului, la fel de buni ca sciții. Pentru că hotarele lor de nord-est se învecinează cu ținuturile scitice, între cele două mari popoare s-a desfășurat o interacțiune culturală și politică puternică, de-a lungul veacurilor.

Abilitățile geților erau foarte prețuite de regele trac Sitalk. În timpul expediției lui în Macedonia și peninsula Halkidiki, a condus 50.000 de călăreți, dintre care majoritatea erau geți. S-au unit la sfârșitul secolului al VI-lea - prima decadă a secolului al V-lea ca aliați ai regatului Odrisilor, sub conducerea lui Teres I. Geții și-au menținut, în anii și veacurile ce au urmat, loialitatea față de cea mai mare uniune de stat tracică. Geții înșiși aveau organizații de stat bine dezvoltate, după cum mărturisesc istorici precum Herodot și Tucidide.

Crezând în nemurire, cei mai vrednici și mai curajoși dintre traci urmau cultul lui Zalmoxes - înțeleptul semizeu care a adus cu el secretul nemuririi din ținuturi îndepărtate. Despre puterea căpeteniilor geților și despre faptul că aveau nu numai războinici curajoși, ci și centre urbane importante, vetre de viață politică, spirituală și socială, se poate judeca după mormintele regale de la Adjigajl, Borove, Sveshtari, unde se crede că a fost înmormântat regele get Dromihete.

Conducătorii geților au dus o politică de succes și au menținut relații extrem de bune cu regatul Odris.

Războinicii geți au participat și la operațiunile ofensive ale conducătorului odris Sevt, I în 411 î.Hr. În timpul asediului Cardiei, tracii i-au învins pe atenieni. Contribuția a 2000 de războinici geți ușor înarmați este mare.

Casele dinastice ale geților au menținut legături diplomatice și politice cu domnitorul odris Kotis I. Activitatea lor de politică externă este de asemenea activă. În anul 339 î.Hr., regele scit Ateus a luptat inițial cu un conducător get anonim din delta fluviului Istros, iar ulterior este învins de falanga regelui Filip al II-lea al Macedoniei. El, la rândul său, îl are ca aliat pe regele geților Kotel. Conform lui Atenaeus, acordul a fost pecetluit printr-o căsătorie între Filip al II-lea și prințesa getă, Meda.

În anul 335 î.Hr., Alexandru al III-lea cel Mare, după o încercare nereușită de a debarca în insula Pevka, traversează pe malul stâng al Istrosului. Reușește să respingă un detașament get pentru a asigura o ariegardă stabilă în nord înainte de campania sa în Asia.

Ținuturile geților au devenit din nou arena confruntărilor, când, în 325 î.Hr., strategul Traciei, Zopirion, după o încercare de a-și impune autoritatea asupra vecinilor sciți și geți și după un asediu nereușit al Olbiei, piere pe câmpul de luptă. În 313 î.Hr., geții erau aliați ai coloniilor pontice occidentale, care, conduse de Calatis, s-au opus ambițiilor politice de hegemonie ale lui Lisimah.

În preajma primilor ani ai secolului al III-lea î.Hr. sau la sfârșitul secolului al IV-lea, istoria politică a geților a atins apogeul. În fruntea statului ajunge Dromihete, care nu numai că învinge, dar îl și ia prizonier pe Lisimah. Macedoneanul e silit să accepte condițiile geților și să facă concesii teritoriale și politice.

În anii 60 și 50 ai primului secol î.Hr., ținuturile geților se aflau sub conducerea lui Burebista. El lărgește hotarele politice ale țării sale către nord și nord-vest. Coloniile elenice de pe coastele nordice și vestice ale Mării Negre - Olbia, Thira, Istria, Calatis, Dionysopolis, Odessos și Messembria - îi erau supuse și ele. Burebista a devenit cel mai puternic dintre regii Traci și chiar a intervenit în conflictul dintre Gaius Iulius Cesar și Pompei de partea acestuia din urmă. În vara anului 48 î.Hr., Cezar pornește război împotriva lui. Burebista este răsturnat de o conspirație internă și succesorii săi împart țara în patru părți. După moartea sa, statul get a slăbit și s-a dezintegrat treptat în bucăți mici. Geții au început să se lupte între ei.

De slăbirea geților a profitat mai târziu Roma, care, după ani considerabili de efort și luptă, a reușit să le supună, să distrugă și să nimicească ultimele vestigii ale teritoriilor lor. Cu toate acestea, geții și-au păstrat caracterul unic și spiritul de luptă, transmise generațiilor viitoare.

Au fost descoperite morminte impresionante și vestigii de diverse sanctuare și complexe de cult pe ambele părți ale Dunării. Astăzi, acestea sunt o mărturie elocventă asupra puterii comunității tribale a geților. Geții vor rămâne în istorie nu ca un trib dispărut de mult, ci ca poporul care a pus temelia pe care s-a dezvoltat mai târziu poporul bulgar. În epocile de mai târziu, el și-a închegat valorile și tradițiile morale.