Dar, deși Târnovo este recunoscut pentru strălucirea și măreția sa în întreaga lume medievală a secolelor XII-XIV, există încă o serie de orașe mari în hotarele țării, asupra cărora ne vom apleca în acest articol.

La nord de munții Stara Planina, pe malurile râului Iskar, numit acum Dunăre, se ridicau orașe și cetăți puternice și fortificate. Printre cele mai cunoscute s-au numărat „vestitul Belgrad” și „viteazul și slăvitul oraș Bdin” /Vidin de astăzi/. Pe Dunărea de Jos se ridicau fortificațiile puternice ale cetății Drâstor /Silistra/. Puternica cetate s-a constituit de mai multe ori ca ultimă linie de apărare a conducătorilor bulgari, în încercarea de a pune stavilă invaziilor inamice. Pe lângă faptul că a fost o verigă importantă în rețeaua medievală de apărare a Bulgariei, orașul-fortăreață Drâstor se putea lăuda și cu măreția construcțiilor sale și bogăția locuitorilor săi. Țarul Ivailo l-a folosit ca bază. În ultimii ani care au marcat declinul statului bulgar, a crescut enorm în importanță și rolul cetății Nicopole. Acolo s-a retras țarul Ivan Șișman și de acolo și-a purtat ultimele lupte de apărare a Bulgariei împotriva invaziei otomane.

Punctul situat în cea mai îndepărtată extremitate nord-vestică a teritoriilor bulgare a fost Belgradul. Teritoriul dintre acesta și Niș era acoperit cu păduri dense. Aceasta era în Evul Mediu așa-numita „pădure bulgară”. Ici-colo pădurea era tulburată de mici văi pitorești. Desimea pădurii i-a îngreunat pe invadatorii care au îndrăznit să pătrundă în ținuturile bulgare. Încă din perioada stăpânirii bizantine pe aceste meleaguri - secolele X-XII - a fost dată o poruncă care interzicea tăierea pădurilor de-a lungul drumurilor. Aceasta era greu de străbătut precum era și deplasarea de la Belgrad la Niș. Chiar și în cea mai mare grabă, drumul dura în jur 8 zile. Pădurile dintre Belgrad și Niș au devenit o capcană mortală pentru mulți dintre cruciații apuseni care porniseră să elibereze Sfântul Mormânt. Mulțimile care i-au urmat pe Petru Eremitul și Gauthier Fără de Avere în timpul expediției primei cruciade, care constau din cele mai sărace straturi ale cavaleriei europene, pelerini și mercenari flămânzi de pradă, s-au comportat ca niște adevărați tâlhari. Fără onoare, au atacat și au jefuit așezările întâlnite pe drum. Acest fapt a stârnit furia populației bulgare de pe aceste meleaguri, care au atacat fără milă oștirile cruciate. Mulți dintre războinicii lui Hristos și-au lăsat oasele pe câmpul de luptă și în ambuscadele pregătite. În scrierile lor, cronicarii expedițiilor cruciate au petrecut mult timp descriindu-i pe înfricoșătorii bulgari și pădurile virgine inaccesibile, care se întindeau între Belgrad și Niș.

După Niș, care a fost un „oraș magnific într-o regiune superbă”, drumul a intrat în câmpia Sofiei, care era „extrem de rodnică”. De o parte a acestuia se ridica muntele „Vitoș”, iar în centru se ridicau turnurile cetății Sredeț, care era socotită „mândria Bulgariei”. Orașul era înconjurat de câmpii fertile, unde se cultivau livezi, podgorii, ierburi bogate și copaci. Vânatul era, de asemenea, abundent. În văi se găseau iepuri, șacali, cerbi, vulpi, lupi și altele. Apele din regiune erau limpezi și reci, iar clima temperată.

De la Sredeț, drumul principal continua spre „grădinile Traciei”, iar într-una dintre devierile sale ducea în direcția Macedoniei de azi, care era menționată cel mai adesea sub numele de Bulgaria. Cel mai important râu acolo era „Vardarul cu albie largă”, pe care romeii l-au numit Axios. Râul izvora din „hotarele bulgărești iar pe cursul său mijlociu devenind chiar navigabil” – în timp ce în depărtare, pe ambele laturi se ridicau „vârfuri muntoase învăluite în nori”. Vardarul devenea deosebit de furtunos primăvara, când zăpada din munții din apropiere se topea. Atunci, cerul răsuna de tunete și fulgere frecvente, neîntrerupte, ca și cum amenințau că vor pârjoli chiar pământul.

În acele locuri, se ridicau impunătoare zidurile cetății Prosek, pe care natura a creat-o și a fortificat-o stăruitor. Remarcabil printre orașele de pe acele meleaguri era Strumica cea „zidită pe un munte înalt”. Dacă îi privești de pe câmpia „Locul rodnic”, oamenii care stau pe zidurile cetății se aseamănă unor pasări, pâmîntul de la poalele cetății era ”bine lucrat, cu multă viță de vie și grădini”. Nu mai puțin cunoscut este Melnik, ridicat pe pe o stâncă înconjurată din toate părțile de versanți și prăpăstii foarte adânci, datorită cărora, pe bună dreptate, Melnik era considerat „aproape inaccesibil pentru orice dușman”.

În secolul al XIV-lea, a crescut cel mult faima cetății Velbužd (Kyustendil) datorită minelor bogate de argint aflate în vecinătatea sa.

Cea mai fertilă zonă din ținuturile bulgare a fost Tracia. Veșnic disputată între bulgari și romei, era deseori arena unor înfruntări încrâncenate și devastări încă și mai cumplite. În Tracia erau multe așezări mari, vestite și populate.

Podoaba Traciei a fost "faimosul și mărețul oraș" Plâvdiv (Plovdiv), pe care romeii au continuat, cu încăpățânare, să-l numească Philippopolis. Cetatea a fost construită pe trei dealuri, fiecare fiind înconjurat de un zid înalt și mare. Iar acolo unde orașul cobora în câmp deschis era împrejmuit de un șanț care merge de-a lungul râului. În ceea ce privește mărimea Plovdivului medieval o putem judeca din descrierile cuprinse în cronicile expedițiilor cruciate, care susțin că o oaste de 100.000 de cavaleri putea fi cuprinsă în doar jumătate din casele orașului. Cifra este, fără îndoială, exagerată, dar ne oferă o imagine aproximativă despre „cel mai mare și mai vestit oraș al Macedoniei”.

O altă așezare cunoscută din zona de câmpie a fost Borui (Stara Zagora), pe care bulgarii Evului Mediu o numeau „Zheleznik”. Acest oraș era renumit pentru bogățiile sale de grâu, orz, făină, vin, boi și oi. Drumurile către Borui treceau prin câmpuri bine lucrate, pline cu sate, viță de vie și livezi.

La răsărit, ținuturile bulgare au ajuns la marea, pe care romeii o numeau „Pontos” (adică „drum”), iar bulgarii „Neagră”. Prezența bulgară pe coasta Mării Negre a fost durabilă. Spre deosebire de Evul Mediu timpuriu, când elementul grec predomina, în secolele XII-XIV bulgarii populau dens orașele portuare din nordul și sudul litoralului Mării Negre.

În nord, cele mai cunoscute porturi au fost Kaliakra „roșie” și „foarte puternicul, bine fortificatul și bine păzitul” oraș Varna. Pe coasta sudică a Mării Negre cea mai cunoscută era „cetatea fortificată de coastă Mesemvria” (Nesebar). Un alt oraș important la acea vreme era Anhialo/Pomorie/. În extremitatea sudică se afla Sozopol - un oraș mare și dens populat, de unde începe cu adevărat hotarul sudic al Bulgariei. Ea mergea pe vârfurile muntelui Strandja și avea fața îndreptată spre eternul rival, Imperiul Bizantin.

În toate epocile, oamenii care au populat aceste meleaguri s-au numit pe sine bulgari, iar statul lor țara bulgară. În ciuda tuturor cuceririlor, expedițiilor și încercărilor de a fi distruși și șterși din istorie, strămoșii noștri și-au păstrat nu numai pământurile, ci și numele pe care le-au dat acestora, astfel încât să dăinuiască în timp și să amintească de măreția lor.