Pentru protobulgari, cel mai important era clanul. Fiecare clan purta numele fondatorului său. Printre cele mai cunoscute sunt Dulo, Ermi, Ukil, Kuviar, Chakarar.  Căpetenia de clan ‒ cel mai bătrân membru al acestuia, era obligat să asigure hrana membrilor, coeziunea lui și să-i mențină capacitatea de luptă, punând la dispoziția căpeteniei tribului un anumit număr de călăreți cu armele și echipamentele necesare.

Conducătorul de clan nu era întotdeauna căpetenia militară a războinicilor clanului. După ce împlinea o anumită vârstă, locul îi era luat de primul său fiu. Dreptul conducătorului de judecător suprem și dreptul său de a aduce jertfe zeului suprem au rămas însă neschimbate.

Toți bărbații capabili de luptă și femeile apte de muncă erau pe picior de egalitate în fața conducătorului de clan. În subordinea sa se aflau și sclavii prizonieri de război împărțiți între diferite clanuri.

Orfanii războinicilor pieriți în războaie nu se aflau exclusiv în grija văduvelor, ci a întregului clan, care purta de grijă tuturor și îi onora ca pe niște fii de războinici care apărau onoarea tribului pe câmpul de luptă. Clanul împărțea nu numai gloria și meritele, ci și dizgrația, dacă vreun luptător de-al său cădea în dizgrație pe câmpul de luptă sau fugea din fața dușmanului.

Familia era situată mai prejos decât clanul. Membrii familiei se supuneau, mai întâi legilor clanului și voinței conducătorului de clan.

Capul familiei era dator să asigure hrana zilnică tuturor membrilor familiei, femeilor și copiilor. De asemenea, avea datoria sa să inițieze descendenții pe linie bărbătească în luptă și vânătoare. Cea mai vârstnică femeie din familie instruia fetele tinere pentru a fi gospodine a căror preocupare principală să fie pregătirea mâncării și a îmbrăcămintei. Dar, din cauza condițiilor dificile de viață și a absenței frecvente a bărbaților, din timpul campaniilor militare, femeile învățau și ele să călărească și să tragă cu arcul pentru a-și proteja casele.

Peste clan se afla tribul. Acesta era format din clanurile fărâmițate. La început, conducătorul tribului era ales de căpeteniile de clan pe baza calităților sale militare și de conducător. Treptat, după secolul al V-lea d. Hr., situația s-a schimbat. Căpeteniile tribului au devenit conducători ‒ hani, a căror putere se transmitea prin moștenire de la tată la fiu sau la o altă rudă apropiată.

Autoritatea supremă asupra triburilor protobulgare era exercitată de hanul suprem (hanas-siubigi). Se socotea că puterea lui își are originea în divinitatea supremă și între el și conducător exista o legătură magică. Dacă zeul își întorcea privirea de la hanul suprem, atunci căpeteniile de clan aveau dreptul nu numai să-l îndepărteze de la putere, ci să-l și omoare.

Nu numai că marele han era liderul militar suprem și conducătorul statului, dar era și mare preot și judecător. Cuvântul său era lege, iar cei din jurul său erau executanții voinței sale.

Datorită societății lor bine organizate, a respectării regulilor și a ordinii stabilite, ajutându-se unul pe celălalt și supunându-și voința conducătorului, protobulgarii au obținut o serie de victorii și s-au stabilit pe teritorii vaste. Eforturile pe care le depuneau toți împreună într-o singură direcție, în realizarea obiectivelor, au devenit trăsătura lor distinctivă. Transmisă din generație în generație, ea s-a perpetuat până în ziua de astăzi. Până astăzi, copiii bulgari sunt învățați povestea mănunchiului de săgeți pe care hanul Kubrat le-a dat fiilor săi. În acest fel se transmit lecții importante peste generații, iar moștenitorii vechilor bulgari învață că succesul își are rădăcinile în forța unei societăți sănătoase, a unei familii puternice și a eforturilor de cooperare pe care le depun zi de zi.