Războinicii bulgari au folosit o largă varietate de arme defensive și ofensive, care le-au oferit nenumărate avantaje în luptă. Dintre acestea, pe primul loc, este arcul. Bulgarii au folosit arcul reflex. Acesta era alcătuit din numeroase părți, iar executarea lui necesita mult timp și era făcută de meșteri iscusiți. Când arcul nu era folosit, coarda îi era desprinsă și acesta stătea strâns într-o husă de piele, de aceeași formă. Astfel era păstrat vreme mai îndelungată. 

Săgețile arcului erau purtate într-o tolbă prinsă de centura ostașului cu două chingi. Se așezau astfel încât vârfurile lor să fie poziționate deasupra. Partea de jos a tolbei era mai largă datorită penelor săgeților. Partea care se lipea de corp era plată și ușor concavă, fiind realizată din piele și cercuri de fier. Acestea ajutau la menținerea formei tolbei, dar reprezentau și o podoabă.

În lupta corp la corp, ostașii bulgari foloseau sabia sau paloșul. Cea mai mare parte din cavalerie prefera sabia întrucât, fiind curbată, cu ea puteau fi date lovituri eficiente de pe cal, și, de asemenea, era mai ușor de scos din trupul inamicilor răpuși, datorită curburii sale. Sabia folosită de protobulgari se numea paloș. Printre cele mai importante ritualuri și ceremonii ale vechilor bulgari se număra și jurământul pe sabie.

Foarte larg întrebuințată era și sulița. Foloseau sulițe lungi și scurte. Al doilea tip era destinat aruncării. În luptă erau utilizate sulițele lungi. Ostașii iscusiți se bucurau de o bună reputație în cadrul oastei. Conducătorii și domnitorii bulgari experimentați depuneau mari eforturi în stăpânirea artei mânuirii suliței, unii dintre ei fiind vestiți pentru priceperea de care dădeau dovadă. Cum era, spre exemplu, Hanul bulgar Tervel. Despre faptul că prefera sulița, mărturisește o miniatură dintr-o evanghelie catolică, în care domnitorul bulgar este înfățișat cum întră în luptă cu scutul și sulița.  Sulițele se purtau sprijinite pe umăr sau agățate cu o curea pe spate. Vârfurile lor erau împodobite cu panglici colorate, care arătau apartenența ostașilor la anumite corpuri militare.

Dintre armele defensive, coifurile și scuturile au cunoscut o răspândire masivă. Scuturile erau rotunde, făcute din piele întinsă pe un cadru sau pe o bază de lemn. Cavaleria ușoară purta mici scuturi rotunde în mâna stângă, pe care le folosea ca să respingă săgețile aruncate împotriva ei sau pentru a se apăra de sabia inamicului. Scuturile rotunde mai mari erau purtate de ostașii bulgari greu înarmați. Acestea le completau armele și le permiteau să se lupte cu inamicii lor atât călare, cât și pe jos cu succes.

Coifurile erau realizate din piele și din metal. Cavaleria ușoară bulgară purta, de obicei, pălării de piele.  Ostașii bulgari foloseau platoșe din piele și metal. Soldații obișnuiți purtau platoșă din piele groasă. Dar soldații de elită, căpetenia și anturajul său aveau armuri de metal. Caii lor erau și ei protejați cu fier în partea din față ‒ descoperirile arheologice au găsit fruntare și pieptar de harnașament pentru cai. Cea mai mare forță a armatei bulgare de la acea vreme era cavaleria grea. S-au păstrat multe mărturii ale cronicarilor bizantini care vorbesc despre asta.  

Fără a fi o coincidență, s-a păstrat o mărturie despre cum Hanul Krum a trimis, în anul 813, o oaste de 30.000 de soldați „toată înveșmântată în fier”. Acest fapt i-a impresionat cu siguranță pe cronicarii bizantini.

Printre armele protobulgarilor un loc important l-a ocupat lasoul, numit de ei arcan. Era folosit cu pricepere de la cel mai simplu până la cel mai vestit soldat. Scopul acestuia era prinderea vitelor, iar treptat și-a găsit aplicație și în armată. Cu un arcan aruncat cu abilitate în luptă poate fi capturat un prizonier, poate fi smulsă arma unui inamic etc. Lasoul a fost folosit de soldații bulgari chiar și în epoci mai târzii. Oștile țarului Caloian foloseau arcanele împotriva cruciaților, ceea ce indică faptul că această armă a continuat să fie folosită.

O utilizare largă avea și biciul. În mâinile ostașilor experimentați se transforma într-o armă de temut. Cu el aceștia puteau dezarma chiar și un inamic greu înarmat, iar simultan, datorită lungimii lui, devenea imposibilă apropierea de ei a unui războinic înarmat cu un topor sau o sabie.  Când intrau în luptă, ostașii protobulgari foloseau numeroase manevre și abordări tactice pentru a obține un avantaj.

De obicei, bulgarii se poziționau în mai multe rânduri, formate din unități separate, între care exista foarte puțin spațiu. În felul acesta se crea impresia că exista o singură masă, având concomitent posibilitatea de mișcare ușoară și reconstrucție. Primul rând era cel mai aglomerat, cu cei mai mulți soldați poziționați unul lângă celălalt. În spatele lor erau așezați ceilalți ostași. Bulgarii își lăsau în spatele frontului, caii de rezervă și coloana de aprovizionare. În felul acesta se protejau de un atac din spate. Rezervele se aflau de obicei între tabăra și corpul principal al armatei, astfel încât inamicul să nu le poată vedea, dar suficient de aproape pentru a veni în ajutor în caz de nevoie.

Bulgarii atacau rapid, după care se retrăgeau, încercând să-și atragă inamicii în capcane și ambuscade pregătite în avans. În felul acesta, izbuteau să-și economisească puterile și să obțină victoriile cu mai puține victime. Mobilitatea cavaleriei bulgare îi permitea să dea lovituri rapide și surprinzătoare în diferite locuri, aruncând în felul acesta inamicul în confuzie, zdrobindu-i și frângându-i spiritul războinic.

Într-o coliziune frontală, primul rând, format de obicei din soldați în armuri grele, lovea frontul inamicului pentru a-l rupe. Imediat după, călăreții care veneau din spate, pătrundeau prin spărtură și se răspândeau în părțile lateral. În felul acesta, rândurile și formația inamicilor se destrămau. Copleșiți permanent de săgeți, aceștia își pierdeau curajul și se năpusteau în panică, într-o retragere care îi costa viața.