Roma

REVOLTELE TRACILOR ÎMPOTRIVA ROMEI

Tracii erau un popor puternic și numeros. Încercarea Romei de a-i zdrobi cu legiunile sale, în câteva bătălii mari, s-a lovit chiar de la început de eșec. De aceea, romanii au aplicat bine testata practică ”Dezbină și cucerește”. Comandanții militari și guvernanții romani au confiscat proprietăți care aparțineau unor triburi și popoare tracice și le-au dat rivalilor lor – acei conducători și triburi care sprijineau Roma. În felul acesta, s-au creat condițiile pentru conflicte interne și certuri între traci. 

Un astfel de act al stăpânirii romane a fost confiscarea altarului lui Dionysos din tribul besilor și încredințarea acestuia, odrisilor. Acest act a fost gândit ca o recompensă pentru odrisi, care s-au supus de bunăvoie autorității Romei. Întrucât clanul regal-preoțesc al besilor stăpânea, din vremuri imemoriale, faimosul sanctuar, acesta a devenit pretext pentru o revoltă cu puterea unei forțe naturale.

În fruntea rebelilor s-a pus Vologez, marele preot al besilor. Sanctuarul lui Dionysos a devenit centrul rezistenței, iar scânteia ei s-a răspândit în ținuturile triburilor vecine. Revolta a câștigat rapid amploarea unei răscoale populare cu o durată etrem de lungă pentru vremea aceea – 5 ani / din 16 – 11 î.Hr. /. După ce trupele romane care se aflau în Macedonia s-au dovedit insuficiente pentru a- i face față, de la Roma a fost trimis Lucius Calpurnius Piso cu o armată uriașă. După lupte intense și prelungite, revolta a fost înăbușită în al cincilea an de la izbucnirea ei, în râuri de sânge.

O altă mare revoltă tracică s-a iscat pe teritoriul diilor – un trib tracic care din cele mai vechi timpuri s-a remarcat prin dragostea sa pentru libertate și independență. Ca motiv al revoltei este indicată reticența tracilor de a trimite recruți în armata romană. Înainte de a se ridica la revoltă, diii și-au retras femeile, copiii, vitele în fortărețele din stâncă greu accesibile, și în munții Hemus și Rodopi. După aceea, au trimis soli la comandantul roman cu propunerea de a fi prieteni și aliați ai Romei, dacă acesta nu-i va lua în armata sa pe cei mai capabili tineri ai lor.

Romanii nu au acceptat propunerea tracilor și au atacat fortificațiile acestora din zonele muntoase. În ciuda curajului și a rezistenței de care au dat dovadă rebelii dii, lațul în jurul fortificațiilor lor montane devenea tot mai strâns. Aflându-se într-un impas, conducătorii lor au ales moartea în loc să se predea dușmanului. Cei din fruntea rebeliunii, pe nume Tarzas, Turezis și Dinis și-au pus cu demnitate, capăt vieții, înjunghiindu-se cu propriile săbii în piept.

Numai unul dintre conducătorii rebelilor ‒ un bătrân ‒ s-a predat romanilor cu o parte din sărmanele femei, bătrâni și copii.

Setea de libertate și rezistența eroică a tracilor mândri i-au impresionat profund pe cronicarii antici. În lucrările lor, aceștia nu au putut ascunde emoția prilejuită de vitejia și noblețea curajoșilor dii, care au îndrăznit să conteste dominația Romei atotputernice.

01.05.2020